Un ruter Cisco ASM/2-32EM aflat în serviciu la CERN în 1987.Ruter D-Link DIR-600 din anul 2009 cu partajare a conexiunii la internet prin Wi-Fi și cablu.
Un ruter[1] (sau router[2]) (['ruːtə(r)] sau ['raʊ̯tər]) este un dispozitiv hardware sau software care conectează două sau mai multe rețele de calculatoare bazate pe „comutarea de pachete” (packet switching). Aceste rețele pot fi cu fir (în englezăwired) sau fără fir (în englezăwireless). Funcția îndeplinită de rutere se numește rutare. În acest articol diferențierea între rutere hardware și rutere software se face în funcție de locul unde se ia decizia de rutare a pachetelor de date. Ruterele software utilizează pentru decizie un modul al sistemului de operare, în timp ce ruterele hardware folosesc dispozitive specializate (de tip ASIC) ce permit o viteză mai mare de comutare a pachetelor.
Ruterele operează la nivelul 3 al modelului OSI. Ele folosesc deci adresele IP (de rețea) ale pachetelor aflate în tranzit pentru a decide către care anume interfață de ieșire trebuie să trimită pachetul respectiv. Decizia este luată comparând adresa calculatorului destinație cu înregistrările (câmpurile) din tabela de rutare. Aceasta poate conține atât înregistrări statice (configurate/definite de către administratorul rețelei), cât și dinamice, aflate de la ruterele vecine prin intermediul unor protocoale de rutare.
Tipul de ruter cel mai cunoscut de către consumatori este cel destinat conexiunilor casnice și firmelor mici, ce nu fac decât să trimită pachetele IP între calculatoarele din rețea și Internet, prin rețeaua unul furnizor de servicii internet (ISP). Există totuși multe alte tipuri de rutere care conectează rețele de întreprindere sau rețele ISP.
Primul dispozitiv care avea o funcționalitate asemănătoare cu ruterele de astăzi (comutarea de pachete) a fost Interface Message Processor (IMP). IMPurile erau dispozitivele care asigurau comutarea în ARPANET, prima rețea cu comutare de pachete. Ideea de ruter (numite pe vremea aceea „gateway” - „porți”) a apărut din lucrul unui grup de cercetători în rețele, numit International Network Working Group (INWG). Creat în 1972 ca un grup informal care să analizeze problemele tehnice ale interconectării diferitelor tipuri de rețele existente la vremea respectivă, INWG a devenit în același an un subcomitet al Federației Internaționale a Procesării Informației.[3]
Aceste dispozitive erau diferite de precedentele comutatoare de pachete în două moduri. În primul rând, ele conectau rețele de tipuri diferite, ca de exemplu rețele seriale și rețele locale. În al doilea rând, dispozitivele acestea nu asigurau controlul erorilor, lăsând acest lucru în sarcina calculatoarelor (această idee a fost încercată și în rețeaua CYCLADES[4]).
Ideea a fost analizată în mai mult detaliu, în scopul de a produce un prototip funcțional, în cadrul a două programe simultane. Unul din ele era programul inițiat de DARPA care a dus la crearea arhitecturii TCP/IP.[5] Celălalt era un program al laboratorului Xerox PARC, creat pentru a explora noi tehnologii pentru rețele și care a produs sistemul PARC Universal Packet (PUP), care a fost în mare măsură ignorat în afara companiei Xerox datorită problemelor de proprietate intelectuală.[6]
Primele rutere Xerox au intrat în serviciu la începutul anului 1974. Primul ruter IP adevărat a fost dezvoltat de Virginia Strazisar la compania BBN în 1975-1976, ca parte a unui program inițiat de DARPA. Până la sfârșitul anului 1976 existau 3 rutere bazate pe minicalculatorulDECPDP-11, active în prototipul de Internet existent în acea perioadă.[7]
Primele rutere multiprotocol au fost create în mod independent de cercetători de la MIT și Stanford în 1981; ruterul de la Stanford a fost creat de William Yeager, iar cel de la MIT de Noel Chiappa, ambele fiind bazate pe PDP-11.[8][9][10][11]
Deoarece cea mai mare parte a rețelelor actuale sunt bazate pe protocolul IP, ruterele multiprotocol au devenit destul de rare. Cu toate acestea, nu trebuie minimizată importanța lor din perioada de început al dezvoltării rețelelor de calculatoare, deoarece în acea perioadă existau mai multe seturi de protocoale care concurau cu stiva TCP/IP. Se poate spune că ruterele cu stivă dublă, IPv4 și IPv6 pot fi considerate multiprotocol, dar într-un mod mult mai limitat decât un ruter ce cunoștea protocoalele AppleTalk, DECnet, IP și Xerox.[12]
După cum s-a arătat mai sus, la începutul erei rutării (de la mijlocul anilor 1970 până la mijlocul anilor 1980) pe post de rutere erau folosite minicalculatoare. Deși calculatoarele obișnuite pot fi folosite ca rutere, dispozitivele moderne sunt mașini extrem de specializate, de multe ori cu hardware dedicat care să accelereze atât funcțiile de bază (comutarea pachetelor) cât și funcțiile speciale (de exemplu criptarea IPsec).[13]
Cu toate acestea, pentru cercetare și alte aplicații sunt folosite în continuare rutere făcute din calculatoare cu Linux și Unix, ce rulează aplicații cu sursă deschisă. Deși sistemul de operare pentru rutere de la Cisco (numit IOS) a fost creat de la zero special pentru dispozitive de rețea, alte sisteme de operare pentru rutere, precum cele de la Juniper și Extreme Networks sunt variante extrem de adaptate pe Unix (mai exact FreeBSD[14], respectiv Linux[15]).
Ruterele pot conține de asemenea mai multe procesoare și ASIC-uri specializate în comutarea de pachete. Sistemele extensibile bazate pe șasiuri, cum ar fi AvayaERS-8600, au mai multe ASIC-uri pe fiecare modul și permit o mare varietate de porturi pentru rețele locale sau metropolitane, precum și conexiuni personalizate. Pentru situațiile în care traficul este mai redus și costul este mai important sunt folosite rutere mai simple. Folosind un software specializat (precum Untangle, SmoothWall, XORP sau Quagga), orice calculator personal poate deveni un ruter (poate oferi funcționalitatea de ruter).
Procesul de rutare are două părți distincte:[19][20]determinarea căii optime, în care ruterul folosește informațiile din tabela de rutare (inclusiv cele introduse de protocoalele de rutare) pentru a învăța interfața de ieșire cea mai potrivită pentru a trimite pachetele la o anumită destinație și comutarea pachetelor, care asigură trimiterea unui pachet primit pe o interfață (de intrare) pe interfața de ieșire optimă.
Acestă parte a procesului de rutare duce la crearea unei tabele de rutare, care conține adresa rețelei și masca de rețea, adresa următorului ruter și/sau interfața de ieșire pentru destinația respectivă, precum și metrica și distanța administrativă. Rețelele sunt plasate în tabela de rutare în ordinea descrescătoare a măștii de rețea (de la rețele mai mici la rețele mai mari), iar ruterul le parcurge liniar.[20]
Metrica și distanța administrativă sunt cele două metode de diferențiere între diferitele rute către aceeași destinație. Distanța administrativă face diferența între diferitele tipuri de rute (statice, dinamice și direct conectate). Felul în care se calculează metrica diferă de la un protocol de rutare la altul, însă în general sunt incluse informații ca întârzierea, lărgimea de bandă, distanța, cantitatea de trafic.[20] Metrica este relevantă doar pentru rute generate de același protocol de rutare, de aceea are o importanță mai mică decât distanța administrativă.[21]
Pentru rutele dinamice, procesul de alegere a căii optime este următorul[20]:
Dacă rețeaua destinație nu există încă în tabela de rutare, aceasta este introdusă;
Dacă rețeaua destinație este o subrețea a unei intrări din tabela de rutare, sunt comparate distanța administrativă și metrica:
Dacă acestea sunt identice sau ruta existentă are o metrică mai bună, nu se efectuează nicio modificare;
Dacă ruta nouă este mai bună, se introduce o nouă intrare în tabela de rutare, înaintea vechii intrări, astfel încât ruterul să folosească această rută;
Dacă rețeaua există deja în tabela de rutare, iar noua rută este mai bună, intrarea este înlocuită.
Ruterele mențin starea rutelor în tabela de rutare, dar nu și starea pachetelor individuale, deoarece acest lucru ar însemna o întârziere a comutării. Mai mult, unele rutere folosesc pentru identificarea rapidă a interfețelor de ieșire o a doua tabelă, numită FIB (englezăforward information base). Această tabelă este optimizată pentru căutarea rapidă a interfețelor.[22]
să reîncapsuleze pachetului cu informațiile de nivel doi și trei corespunzătoare și să-l trimită pe interfața către destinație.
Crearea tabelei de rutare a fost descrisă în secțiunea anterioară. Dacă tabela nu conține interfața, ci doar adresa următorului ruter (next hop), este aleasă interfața aflată în aceeași rețea cu ruterul următor. Dacă adresa de nivel legătură de date a acestuia nu este prezentă în tabela ARP a interfeței, se face o cerere ARP pentru a o obține. Înainte de a transmite pachetul, este decrementată valoarea câmpului TTL (time-to-live) din antetul IP, pentru a evita buclele de rutare.[20]
Pentru forwardarea pachetelor IP, designul ruterelor încearcă să minimizeze informațiile despre starea pachetelor păstrate de ruter. Odată ce un pachet a fost expediat, ruterul nu va mai reține niciun fel de informație despre acel pachet. Pachetele lipsă și corectarea erorilor sunt atributele nivelului transport.[22]
Printre cele mai importante decizii care trebuie luate în cadrul procesului de comutare este cum se procedează în cazul congestiei (adică atunci când sosesc mai multe pachete decât poate procesa ruterul). În Internet sunt folosite trei politici pentru această situație: aruncarea pachetelor din coadă care depășesc dimensiunea memoriei tampon a ruterului (metodă cunoscută sub numele din englezătail drop), aruncarea pachetelor pe baza probabilității de apariție a congestiei în ruter (englezăRandom early detection) și aruncarea pachetelor pe baza probabilității de apariție a congestiei pe o legătură/protocol (englezăWeighted random early detection). Diferența dintre a doua și a treia metodă constă în faptul că funcția de probabilitate folosită și pragul de la care începe aruncarea pachetelor pot fi diferite în funcție de interfața de intrare sau de protocolul rutat.[23]
Pentru conectarea reședințelor individuale și a firmelor mici la serviciile de internet prin cablu, DSL sau la rețele de cartier se folosesc rutere de mici dimensiuni și nu foarte puternice. Majoritatea au inclus și un switch, iar unele dintre aceste rutere suportă și conexiuni wireless, în special prin rețele Wi-Fi, dar și GPRS, UMTS sau WiMAX.[24]
Deși ruterele individuale prezente în acest moment pe piață asigură conectivitatea la rețeaua locală la viteze de 100/1000 Mbps, multe dintre ele nu sunt capabile să ruteze un asemenea volum de trafic.[25] Acest compromis a fost făcut deoarece majoritatea conexiunilor rezidențiale la Internet sunt limitate ca viteză de către furnizor.
Funcționalitatea ruterelor pentru acasă este în general similară cu a celorlalte rutere, dar acestea mai au o funcție suplimentară, și anume transformarea adreselor IP a tuturor calculatoarelor din rețea într-o singură adresă IP publică, prin NAT. Acest lucru face ca, din Internet, întreaga rețea locală să arate ca un singur calculator, însă limitează numărul conexiunilor simultane (și implicit al utilizatorilor) pe care le poate suporta ruterul.[26]
Interfața locală web de gestionare a unui ruter Tenda.Adițional gestionării din pagină locală web, mai nou, un ruter poate fi gestionat și dintr-o aplicație de smartphone. Ca exemplu, Tenda WiFi este o aplicație de iOS și Android care permite gestionarea de la distanță a ruterelor Tenda.
În general aceste rutere au o interfață grafică de configurare și monitorizare intuibilă și ușor de folosit care oferă servicii și funcții uzuale precum: setarea conexiunii la internet, setări Wi-Fi pentru rețeaua principală și pentru invitați, control parental, filtrarea accesului pe baza adresei MAC, DDNS, VPN, maparea porturilor TCP și UDP, DHCP dar și altele. Interfața de gestionare poate fi accesată dintr-o pagină web locală sau dintr-o aplicație de smartphone. Majoritatea acestor echipamente pot fi setate a funcționa și în alte moduri de lucru, în afară de modul implicit rutare, precum: punct de acces la rețea prin Wi-Fi (AP) sau repetor Wi-Fi (range extender, repeater).
Companiile folosesc rutere de toate dimensiunile. Cele mai puternice se află de obicei în cadrul companiilor de telecomunicații și al centrelor de cercetare, dar multe companii mari au la rândul lor nevoie de rutere puternice. Multe companii, în special cele cu o răspândire geografică mare, folosesc un model de achiziție a ruterelor cu trei nivele: acces, distribuție și nucleu (core).[27]
Nivelul acces este punctul în care utilizatorii accesează rețeaua. El oferă lărgime de bandă divizată între utilizatori și filtrare la nivelul 2 al stivei OSI, precum și agregarea rutelor expuse de acest nivel către nivelurile suplimentare. Ruterele de la acest nivel sunt asemănătoare ca performanțe cu ruterele pentru acasă și sunt plasate la locații de la marginea rețelei, care nu au nevoie de reguli complicate de rutare.[27]
Nivelul distribuție asigură separația între nivelul acces și nivelul nucleu. Ruterele de nivel distribuție agregă traficul de la mai multe rutere de acces, fie din aceeași locație, fie din locații diferite, către nodul central al rețelei companiei. Ele asigură și comutarea pachetelor între diferitele VLANuri ale companiei.[28]
Ruterele de nivel distribuție sunt deseori responsabile de asigurarea calității serviciilor într-o rețea cu arie geografică mare (WAN), astfel încât pot avea mai multe interfețe WAN, multă memorie și putere de procesare. Acest tip de rutere poate oferi acces și la anumite grupuri de servere sau chiar la unele rețele externe. Dacă acest lucru se întâmplă, ruterele trebuie incluse în politica de securitate a companiei. De aceea, sunt folosite firewalluri sau alte dispozitive de securitate. Când firma este concentrată într-un singur campus, este posibil ca acest nivel să lipsească. În acest caz, ruterele de acces, conectate la diferitele rețele locale, sunt interconectate prin rutere de nucleu.[27]
În cadrul companiei, un ruter de nucleu trebuie să asigure rutarea cu cea mai mare viteză a pachetelor, fără să le manipuleze în niciun fel, fiind deci optimizate pentru viteză. Un asemenea ruter interconectează ruterele de nivel distribuție din diferitele locații ale companiei. Când compania nu are un sediu central unic, acest nivel poate lipsi, rolul său fiind preluat de rețeaua de telecomunicații care asigură interconectarea diferitelor sedii. În acest caz, nivelul distribuție devine nivelul superior al arhitecturii.[27]
Ruterele mobile, portabile, cunoscute și sub numele de MiFi (Mobile Wi-Fi), sunt dispozitive portabile care vă permit să partajați o conexiune de date mobile cu alte dispozitive prin intermediul unei cartele SIM. Ruterele mobile sunt excelente pentru călătorii, pentru a evita consumul bateriei telefonului și pentru a partaja conexiunea de date cu mai multe dispozitive simultan.[29]
De obicei partajarea conexiunii la internet se face prin Wi-Fi și în general permite conectarea simultană a unui număr limitat de clienți. Acestea au un acumulator pare permite funcționarea neîntreruptă timp de câteva ore.
Tenda MX12 Pro un sistem Wi-Fi 6E mesh de rutare compus din 3 unități.
Ruterele mesh sunt soluții moderne de rețea care oferă o acoperire Wi-Fi extinsă și uniformă în întreaga casă sau birou. Ruterele mesh sunt compuse dintr-un set de mai multe noduri (rutere) care colaborează pentru a crea o rețea Wi-Fi neîntreruptă, unică. Aceste noduri pot fi plasate în diferite camere sau etaje, asigurând o acoperire uniformă în toate zonele. Există un ruter mesh central (sau hub) care coordonează comunicarea între noduri. Nodurile adiționale se conectează la routerul central și între ele, formând o rețea interconectată. Dispozitivele se conectează automat la cel mai apropiat nod, fără a fi nevoie să schimbe manual rețelele Wi-Fi.
Multe sisteme de rutere mesh au o bandă radio dedicată pentru a comunica între noduri. Această bandă dedicată este folosită exclusiv pentru traficul de backhaul, adică pentru transferul de date între nodurile rețelei mesh, eliberând astfel benzile standard de 2,4 GHz, 5 Ghz și 6 GHz pentru ca dispozitivele conectate să le poată utiliza fără interferențe. [30]
Beneficii ale ruterelor mesh sunt:
Acoperire extinsă: Elimină zonele fără semnal Wi-Fi, asigurând conectivitate în toate colțurile incintei.
Roaming fără întreruperi: Dispozitivele se conectează automat la cel mai bun nod pe măsură ce te deplasezi.
Performanță îmbunătățită: Mai multe noduri distribuie traficul, evitând congestia.
Configurare ușoară: Majoritatea ruterelor mesh au și aplicații mobile intuitive pentru setare și gestionare, pe lângă o pagină web locală de gestionare.
Extindere ulterioară: Sistemele mesh pot fi extinse cu unități (noduri) adiționale pentru mărirea suprafeței de acoperire.
Standardele 802.11k, 802.11r și 802.11v sunt folosite la sistemele cu interconectare de tip mesh, fie toate protocoalele, fie doar o parte:
802.11k (Radio Resource Measurement):
802.11k este un standard care permite dispozitivelor să colecteze informații despre resursele radio disponibile în rețea.
Acest lucru ajută dispozitivele să ia decizii mai bune privind roamingul, precum selectarea celui mai bun punct de acces (AP) disponibil.
Îmbunătățește eficiența roamingului și reduce întârzierile în timpul schimbării de AP-uri.
802.11r (Fast Transition Roaming):
802.11r este o extensie a standardului 802.11 care facilitează roamingul rapid între punctele de acces.
În loc să aibă loc o autentificare completă la fiecare AP nou, 802.11r permite calcularea cheilor de securitate în avans.
Reduce timpul de transfer între AP-uri, ceea ce este util pentru aplicații sensibile la întârziere, cum ar fi vocea și video pe Wi-Fi.
802.11v (BSS Transition Management):
802.11v oferă informații suplimentare despre rețea dispozitivelor client.
Aceste informații includ detalii despre capacitatea AP-urilor, încărcarea rețelei și alte caracteristici relevante.
Ajută dispozitivele să ia decizii mai bune privind roamingul și să optimizeze performanța rețelei.[31]
În principiu, companiile de telecomunicații vor folosi în cadrul propriilor rețele o arhitectură asemănătoare cu cea descrisă în secțiunea de mai sus. Diferențele vor consta în numărul ruterelor și în felul cum se face interconexiunea cu alte rețele.[27]
Majoritatea companiilor au un număr mic de rețele cu care se conectează (în principiu cele ale ISPurilor care furnizează internet companiei), pe când companiile de telecomunicații au interesul să aibă legături directe cu cât mai multe rețele similare, pentru a micșora latența (întârzierea) pachetelor către orice locație de pe glob.[20]
Ruterele folosite pentru interconectarea între providerii de Internet (mai exact între două sisteme autonome) și alte rețele mari vor folosi aproape întotdeauna protocolul BGP pentru a schimba informații[20] . În RFC 4098 sunt definite tipurile de rutere ce folosesc BGP. Ruterele PE (Provider Edge Router) sunt plasate la marginea unei rețele de ISP și folosesc eBGP pentru a discuta cu un ruter dintr-un alt sistem autonom (AS). Ruterele SE (Subscriber Edge Router) sunt plasate la marginea rețelei unui client și folosesc eBGP pentru a discuta cu un ruter al providerului. De obicei, acest ruter aparține clientului.[32]
Ruter de graniță între provideri interconectează ISPuri, păstrând conexiuni BGP cu alte rutere din ASul celuilalt provider, iar ruterele de nucleu sunt plasate în interiorul rețelei, nu la periferia sa, și comunică prin iBGP cu alte rutere de nucleu sau de la marginea rețelei. Aceste rutere pot avea și alte funcții în cadrul unor rețele private virtuale bazate pe o combinație de BGP și MPLS.[33]
Ruterele industriale sunt dispozitive esențiale pentru conectarea dispozitivelor și a echipamentelor în mediile industriale. Acestea sunt concepute pentru a rezista la condiții severe, cum ar fi fluctuații de tensiune, temperatură extremă, umiditate ridicată, vibrații și praf, funcționând 24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână. Iată câteva tipuri de routere industriale și caracteristicile lor:[34]
Ruterul industrial standard:
Acesta este un router robust, utilizat într-o varietate de aplicații industriale.
Rezistă la condiții dificile și oferă o conectivitate stabilă și sigură.
Este echipat cu multiple niveluri de securitate, inclusiv autentificare, criptare și filtrare a pachetelor de date.
Ruterul industrial cu comunicație celulară:
Acest tip de router utilizează rețelele mobile (cum ar fi 4G, 5G) pentru conectivitate.
Ideal pentru locații fără acces la rețele terestre sau pentru aplicații mobile.
Ruterul industrial pentru IoT (Internet of Things):
Conceput pentru a conecta dispozitivele IoT la internet sau la alte rețele.
Oferă o comunicare eficientă între senzori, camere de supraveghere și alte echipamente.
Ruterul industrial pentru automatizare și control:
Utilizat în industria de producție pentru a conecta diverse dispozitive într-o rețea.
Poate gestiona camere de supraveghere, sisteme de control a proceselor și alte echipamente de monitorizare.
Ruterul industrial pentru transporturi și logistică:
Conectează diverse echipamente, cum ar fi senzori, GPS-uri și sisteme de comunicații, pentru a urmări și controla flota de vehicule.
Îmbunătățește eficiența și gestionarea livrărilor.
Ruterul industrial pentru energie și meteorologie:
Utilizat în domeniul energetic pentru monitorizarea și controlul rețelelor.
Folosit și în domeniul meteorologic pentru colectarea și transmiterea datelor.
Un ruter virtual (sau vRouter) este un sistem de rutare bazat pe software care permite mașinii gazdă să funcționeze ca un ruter obișnuit într-o rețea locală. Un ruter virtual este creat atunci când transformați un PC desktop sau laptop într-un router propriu-zis, de obicei se folosește un software de rutare și partajare a conexiunii la internet. Prin aceasta, alte dispozitive pot să se conecteze la PC, similar cu un hotspot mobil de pe smartphone. Se permite acces la conținut geo-blocat, un router virtual permite accesarea de conținut geo-blocat prin intermediul unui VPN. De exemplu, se poate utiliza un VPN pe PC, astfel încât să se beneficieze de protecția VPN. Util pentru dispozitive care nu suportă direct VPN, astfel, dispozitivele mai puțin avansate, cum ar fi consolele de jocuri, Roku, unele Smart TV-uri și Apple TV, nu permit instalarea directă a aplicațiilor VPN. [35]
Programe precum Connectify sau Virtual Router Manager permit transformarea unui laptop sau PC cu Windows într-un hotspot Wi-Fi, funcționând ca un router simplu pentru dispozitivele din apropiere[36].
Ruterele pot fi grupate după tipul interfeței de conectare la WAN (Wide Area Network) în funcție de tehnologia utilizată pentru a conecta cu rețeaua externă. [37]WAN (Wide Area Network) este o rețea care acoperă o arie geografică largă, cum ar fi un stat, o țară sau chiar întregul glob. Acest tip de rețea conectează diferite locații geografice și permite comunicarea între ele. Internetul este un exemplu de WAN, deoarece conectează utilizatorii din întreaga lume. În general, WAN-urile utilizează diverse tehnologii, inclusiv linii dedicate, conexiuni prin satelit sau rețele mobile, pentru a asigura conectivitatea între diferitele rețele locale (LAN-uri) sau rețele metropolitane (MAN-uri). Portul WAN de pe router este cel prin care cablul de la furnizorul de servicii de internet se conectează la routerul tău, permițând accesul la internet. Diferența dintre WAN și LAN este că LAN este o rețea locală care poate funcționa și fără WAN, conectând doar calculatoarele dintr-o locație specifică, o rețea de calculatoare dintr-un birou, în timp ce WAN face legătura cu internetul și reprezintă accesul la acesta.[38][39]
IP-COM M20-PoE este un router cu conectare WAN prin portul RJ-45, cu cablu Ethernet. Acesta poate avea mai multe porturi RJ-45 configurate ca WAN, ceea ce îl face un ruter pe fir multi-WAN.[40] Acesta are și funcționalitatea de control centralizat de AP-uri.Ethernet: Ruterele care utilizează conexiuni Ethernet sunt cele mai comune și se bazează pe cabluri UTP (Unshielded Twisted Pair), FTP (Foiled Twisted Pair) sau STP (Shielded Twisted Pair) pentru conectivitate.
IP-COM CPE6S este la bază un echipament multifuncțional de comunicare pe distanțe mari cu antenă direcțională. Acesta poate fi setat să lucreze ca ruter și să se conecteze la internet prin WISP, conectându-se prin Wi-Fi la un hotspot oferit de ISP.[41]Wireless LAN (WLAN): Aceste rutere folosesc semnale radio pentru a permite conectivitatea fără fir, cunoscute și sub numele de Wi-Fi. Aceste rutere se conectează la internet prin metoda denumită WISP (Wireless Internet Service Provider).
Fibră Optică: Ruterele cu conexiune prin fibră optică oferă viteze de transmisie superioare și sunt ideale pentru distanțe lungi datorită pierderilor reduse de semnal.
Power Line Communication (PLC): Aceste rutere transmit date prin liniile de alimentare existente, o metodă care poate fi utilă în anumite aplicații industriale sau rezidențiale.
HomePNA: Ruterele care folosesc Home Phoneline Networking Alliance (HomePNA) utilizează liniile telefonice existente pentru a crea o rețea fără a interfera cu serviciul telefonic.
Tenda 5G03 este un ruter cu conectarea la internet prin cablu, mufă RJ45, și prin date mobile 5G/4G/3G, prin inserarea unei cartele SIM. Conexiunea la internet e partajată prin cablu și prin Wi-Fi. Intră în categoria ruterelor 3G/4G/5G.[42] Acesta are și funcție de failover dintre conexiunea prin cablu și date mobile.Rutere 3G/4G/5G: Acestea permit conectarea la rețelele de telefonie mobilă și sunt capabile să ofere acces la internet în zone fără infrastructură de cablu sau în situații de mobilitate. Ruterele 3G/4G sunt valoroase pentru aplicații precum monitorizarea și controlul la distanță, comunicațiile în caz de urgență, sau pentru a asigura o conexiune de rezervă în cazul în care conexiunea principală eșuează. În plus, cu evoluția tehnologiei, unele rutere industriale suportă acum și 5G, oferind viteze de transmisie și mai mari și latime de bandă îmbunătățită pentru aplicații care necesită o mare cantitate de date și o conectivitate ultra-rapidă.[34]
Aceste categorii reflectă diferitele metode de conectare WAN pe care le pot utiliza ruterele industriale. Alegerea tehnologiei depinde de cerințele specifice ale rețelei, cum ar fi distanța, viteza, costul și infrastructura existentă.
Categorisire a ruterelor în funcție de funcționalitățile software adiționale[modificare | modificare sursă]
Ruterele au în principal funcția de rutare, adică conectarea rețelelor separate logic. Ruterele au funcția principală de a ruta traficul între diferite rețele, fie ele locale sau externe. Însă ruterele pot avea funcții adiționale una sau mai multe și pot fi marketate în funcție de caracteristica principală, precum:
Rutere cu server VPN (VPN Router): Acestea permit configurarea unui server VPN pentru a asigura conexiuni sigure și anonime pentru dispozitivele conectate la rețea. Utilizatorii pot accesa rețeaua privată de la distanță prin intermediul acestui server VPN.
Routere cu control de AP-uri (AC Router): Acestea sunt utilizate pentru a gestiona și monitoriza punctele de acces (AP-uri) din rețea. Permite configurarea și optimizarea performanței AP-urilor, precum și gestionarea traficului și a securității.
Routere cu funcționalitate de filtrare a conținutului (Firewall Router): Acestea permit blocarea sau filtrarea anumitor tipuri de conținut web. Utilizate pentru a proteja copiii de conținut inadecvat sau pentru a gestiona accesul la anumite site-uri.
Routere multi-WAN: Așa cum sugerează și numele, sunt rutere care vin cu două sau mai multe porturi WAN pentru a permite conectarea la mai mulți furnizori de servicii de internet (ISP) sau la mai multe rețele externe. Aceste routere sunt denumite și routere dual-WAN, în special atunci când au doar două porturi. Acestea oferă:
Redundanță și backup: Routerele multi-WAN sunt extrem de utile pentru cei care au nevoie de acces la internet în permanență și pentru care chiar și câteva minute de indisponibilitate pot avea un impact semnificativ. Cu routerele multi-WAN, nu trebuie să vă bazați doar pe un singur ISP de internet, ceea ce este un avantaj major în zonele cu o conexiune la internet nesigură. Puteți avea o conexiune la internet de la două furnizori diferiți, astfel încât, chiar dacă unul dintre ei nu funcționează, aveți în continuare acces la celălalt. Puteți configura prima conexiune ca fiind cea principală și cealaltă ca fiind o conexiune de backup, astfel încât backup-ul să preia atunci când conexiunea principală eșuează, o funcționalitate cunoscută și ca failover. Acestea pot comuta automat și la o conexiune 4G/5G în cazul în care conexiunea principală prin cablu este indisponibilă, asigurând o conectivitate continuă în situații de urgență sau în zone cu acoperire limitată.
Balansarea încărcării și traficului: Ruterele multi-WAN ajută și la balansarea încărcării la internet, astfel încât să puteți beneficia de un serviciu de internet fiabil în orice moment. Într-o configurație tradițională de router, întreaga încărcătură este direcționată către un singur ISP. Cu routerele multi-WAN, această încărcătură este distribuită între doi sau mai mulți ISP-uri, ceea ce duce la o viteză mai mare a internetului.
Securitate: Multe rutere dual-WAN vin cu VPN L2TP pentru a ajuta angajații să se conecteze în siguranță la rețea. De asemenea, permite să criptați traficul peste rețelele publice, reducând astfel posibilitatea de hacking sau citire neautorizată a conținutului transmis.
În cadrul diagramelor de rețele, pentru a reprezenta un ruter pot fi folosite diferite imagini. Mai mulți producători oferă imagini de mici dimensiuni cu produsele lor care pot fi folosite în programele de creare de diagrame.[43][44]
Compania Cisco a pus în mod liber la dispoziția utilizatorilor o bibliotecă de simboluri ale diferitelor elemente de rețea, în care pentru a reprezenta ruterul se folosește un disc cu 4 săgeți, orientate ca în imaginea alăturată.[43] Datorită poziției dominante a companiei, imaginile din această bibliotecă sunt folosite în multe lucrări de specialitate, precum și în anumite cursuri universitare.
^en David Boggs, John Shoch, Edward Taft, Robert Metcalfe, „PUP: O arhitectură inter-rețele”, IEEE Transactions on Communications, volumul 28, numărul 4, aprilie 1980, pg. 612- 624.
^en Craig Partridge, S. Blumenthal, „Rețele de date la BBN”; IEEE Annals of the History of Computing, volumul 28, numărul 1; ianuarie-martie 2006.
^David D. Clark, „Implementarea rețelei campus M.I.T.”, CCNG-2, Campus Computer Network Group, M.I.T., Cambridge, 1982, p. 26.
^Pete Carey, „Povestea adevărată a unui start-up: povestea atât de des spusă a lansării Cisco fără dramă și intrigi”, San Jose Mercury News, 1 decembrie 2001.
^[rfc:4098 „Terminology for Benchmarking BGP Device Convergence in the Control Plane”], RFC 4098, H. Berkowitz, E. Davies, S. Hares, P. Krishnaswamy, M. Lepp
