Data şi locul naşterii : 29 iulie 1950, Sighişoara

Înălţime : 185 cm

Greutate : 82 kg

Post : inter dreapta

Stare civilă : căsătorit, doi copii : o fată (Bianca) şi un băiat (Bogdan)

Activitate după retragere : antrenor

Echipe de club

1969 – 1972 Universitatea Bucureşti

1972 – 1991 HC Steaua Bucureşti

 Echipa naţională

Echipa naţională de handbal masculin a României

Echipe antrenate

1980 – 1991 HC Steaua Bucureşti

1983 – 1984 Echipa naţională de handbal masculin a României

1991 – 1996 RC Strasbourg

1996 – 2000 SC Selestat Handball

2001 – 2004 Echipa naţională de handbal masculin a României

2004 – 2005 ASL Robertsau

2006 – 2007 HC Steaua Bucureşti

2008 – prez. Echipa naţională de handbal feminin a României

2009 – prez. Oltchim Râmnicu Vâlcea

 Carieră de jucător

Radu Voina a făcut primii paşi în handbal sub îndrumarea profesorilor Lucian Albu şi Buiuc, la clubul Voinţa Sighişoara, din localitatea sa natală. A stat la Sighişoara până la vârsta de 19 ani, când, în 1969, a plecat în Capitală, unde a ajuns, sub comanda profesorului Eugen Trofin, la clubul Universitatea Bucureşti, unde a început handbalul de performanţă.

Din sezonul 1972-1973, face trecerea la unul dintre cluburile puternice din Capitală, HC Steaua Bucureşti. Meritele sale sportive fuseseră deja răsplătite în 1971, el fiind recompensat cu titlul de „Maestru al Sportului” în timpul şederii la formaţia Universitatea. În 1972, Radu Voina reuşeşte să câştige prima sa medalie importantă, bronzul la Jocurile Olimpice de la Munchen, el marcând, pe parcursul turneului, 4 goluri.

În 1974, reuşeşte, fără îndoială, cea mai mare performanţă din carieră : câştigă Campionatul Mondial de Handbal alături de echipa naţională a României, după finala cu Germania de Est. Acest succes îi aduce, tot în 1974, titlul de „Maestru emerit al Sportului”, premiu acordat şi datorită performanţelor remarcabile obţinute la echipa de club, Steaua, cu care câştigase două titluri de campion consecutive.

Au urmat o serie de succese pe plan naţional şi internaţional. În afară de multiplele titluri de campion al României, Radu Voina va face parte din echipa Stelei care va cuceri, în 1977, cea de-a doua Cupă a Campionilor Europeni la Handbal Masculin din vistieria clubului militar, după o finală memorabilă cu ruşii de la ŢSKA Moscova, câştigată la doar un gol diferenţă, 21-20.

Cu echipa naţională, continuă cu câte un succes important în fiecare an : după câştigarea titlului mondial în 1974, vine titlul de Campion Mondial Universitar în 1975, apoi medalia de argint la Jocurile Olimpice de Vară de la Montreal din 1976, turneu final la care avea să marcheze 5 goluri. În 1977, avea să ocupe din nou prima poziţie a podiumului la Campionatul Mondial Universitar.

Anul 1978 avea să aducă o performanţă mai puţin remarcabilă din partea echipei naţionale a României, care, cu Voina în teren, nu reuşeşte „decât” poziţia a şaptea – poziţie nesatisfăcătoare având în vedere că, în urmă cu patru ani, românii câştigau cel de-al patrulea titlu mondial.

Un an mai târziu, Radu Voina participă la Supercupa campionilor olimpici şi mondiali, la care ocupă poziţia secundă. Un an mai târziu, participă la ultima ediţie a Jocurilor Olimpice în calitate de jucător, reuşind totuşi să cucerească medalia de bronz. După un an 1981 marcat de câştigarea Jocurilor Balcanice şi ocuparea unui onorabil loc 5 la Spartachiada militară de vară, Voina participă la ultimul turneu final în calitate de jucător în 1982, la Campionatul Mondial din Spania la care românii ocupă locul 5.

 Carieră de antrenor

Cariera de antrenor şi-a început-o tot la Steaua Bucureşti, acolo unde avea să conducă clubul spre o serie importantă de opt titluri de campioană a României între 1980 şi 1991. În paralel, Voina a fost antrenor secund şi la echipa naţională de handbal masculin, unde a reuşit să câştige o medalie de aur la Jocurile Balcanice din 1983 şi a patra medalie olimpică, la Los Angeles, în 1984.

În 1989, conduce clubul stelist, de pe bancă, în ultima finală a Cupei Campionilor Europeni disputată de un club de handbal masculin din România, finală pierdută însă în faţa sovieticilor de la SKA Minsk. Din anul 1991, părăseşte pentru prima oară România pentru a antrena în străinătate, mai precis în Franţa, la clubul RC Strasbourg.

În 1992 a fost numit antrenor emerit. Din 1995, părăseşte formaţia din Strasbourg, dar rămâne în Franţa, unde continuă să antreneze la HC Selestat, unde rămâne până în 2000, când îşi încheie prima şedere în Hexagon. Din 2001, el devine antrenor al echipei naţionale de handbal masculin a României, acolo unde profesează până în 2004, an în care se întoarce în Franţa.

Doar un singur sezon avea să rămână însă la ASL Robertsau. Voina face o pauză de un an în antrenorat, pentru a se întoarce la clubul care l-a lansat în handbalul de mare performanţă, Steaua Bucureşti. Nu rămâne însă foarte mult la Steaua, părăsind echipa după doar un an, în care a reuşit să câştige o ediţie a Cupei României.

Din 2008, Radu Voina i-a succedat lui Gheorghe Tadici la cârma echipei naţionale de handbal feminin a României. La primul turneu final sub comanda lui Voina, Campionatul European din Fosta Republică Iugoslavă Macedonia din 2008, România a ocupat locul 5. Din februarie 2009, a devenit noul antrenor al echipei de handbal feminin Oltchim Râmnicu Vâlcea, cu care a devenit campion al României în 2009.

În iunie 2009, a reuşit să califice echipa naţionala a României la Campionatul Mondial de Handbal Feminin din China (decembrie 2009), după ce a România a învins, în dubla manşă de baraj, echipa naţională similară a Belarusului.

Palmares

Campion mondial la handbal (o dată) : 1974

Vice-campion olimpic (o dată) : Montreal 1976

Bronz Olimpic (de trei ori) : Munchen 1972, Moscova 1980, Los Angeles 1984 – ca antrenor

Câştigător al Cupei Campionilor Europeni la Handbal (o dată, cu Steaua) : 1977

Campion al României (de 16 ori, cu Steaua) : 1973, 1974, 1975, 1976, 1977, 1979, 1980, 1981, 1982, 1983, 1984, 1985, 1987, 1988, 1989, 1990

Câştigător al Cupei României (de 4 ori, cu Steaua) : 1981, 1985, 1990, 2007

Campion mondial universitar (de 2 ori) : 1975, 1977

Câştigîtor al jocurilor balcanice (de două ori) : 1981, 1983 – ca antrenor

Finalist al Supercupei Campionilor Olimpici si Mondiali (o dată) : 1979

Maestru al sportului : 1971

Maestru emerit al sportului : 1974

Antrenor emerit : 1992

interviu:

 Ştiaţi că aţi intrat în istoria handbalului românesc?
Este mai puţin important acest aspect. Meritele calificării sunt exclusiv ale fetelor, eu sunt un simplu trecător pe la Vâlcea.

Cu cine se lucrează mai greu, cu fetele sau cu băieţii?
Este foarte greu şi într-o parte, şi în alta. Satisfacţiile sunt însă parcă mai mari la feminin. Fetele sunt cu ifosele de rigoare, dar mai conştiincioase şi mai devotate.

Când a fost mai greu să ajungeţi în finala Champions League, în ’89 sau acum?
În ’89 era un alt sistem de desfăşurare, nu erau grupe, pe traseu am întâlnit şi echipe mai slab cotate, şi echipe mai puternice. Cred că mult mai dificil a fost acum. Ca să ajungem în finală a trebuit să disputăm 14 meciuri, toate dueluri de foc, cu adversari unul şi unul.

Dar presiunea de atunci se compară cu cea de azi?
Şi în ’89 se cereau rezultate, dar la Vâlcea se trăieşte totul la intensitate maximă. Satisfacţiile, dezamăgirile, presiunea, toate sunt enorme.
Având în vedere presiunea la care aţi fost supuşi înainte de semifinale, mai faceţi faţă unui asalt înainte de finală?

Presiunea rămâne oricum, chiar dacă ne-am îndeplinit obiectivul. Fetele îşi doresc foarte mult să intre în repertoriul celor mai bune performanţe. Dacă tot am ajuns aici, trebuie să suportăm asaltul până la final, chiar dacă la Bucureşti totul se amplifică.

Voina, idolul lui Băsescu

Este adevărat că aţi fost sunat de preşedintele ţării, Traian Băsescu, imediat după meci?
Da. A fost o mare surpriză şi, în acelaşi timp, o mare onoare. Este pentru prima dată când un preşedinte de stat mă sună pe mine, un antrenor oarecare.

Ce v-a transmis preşedintele?
A felicitat echipa şi s-a scuzat că nu a putut fi prezent la meci pentru că a participat la funeraliile de la Cracovia. Ne-a promis însă că va veni şi va urmări finala din Polivalentă. Preşedintele ţării a făcut handbal în tinereţe şi chiar dacă suntem de vârste apropiate, mi-a spus că am fost idolul dânsului.

V-a mai întinerit calificarea în finală?
Dacă oboseala acumulată în ultimele zile înseamnă să întinereşti…

Aţi dormit însă măcar bine după meci?
De obicei nu pot să dorm după astfel de meciuri. Am restanţe mari la odihnă.

„Contractul meu? Nu contează!”

V-aţi îndeplinit obiectivul. Vi se prelungeşte automat contractul?
Nu scrie nicăieri aşa ceva. E lucrul care contează cel mai puţin. Meciul care vine este cel mai important.

Dar vi s-a propus prelungirea?
Sunt lucruri minore, nu avem timp de aşa ceva. Ne aşteaptă patru meciuri de campionat într-o săptămână, iar apoi alte zece zile să pregătim finala cu Viborg.

Domnul Roibu a nominalizat stafful tehnic, jucătoarele, pe Cristian Gaţu şi pe Gheorghe Tadici la merite pentru acest rezultat. Sunteţi de acord?
Nu pot să contest spusele domnului Roibu. Dacă a spus asta, înseamnă că aşa este

Un comentariu

Comments RSS